EMIL CIORAN DESPRE UNGURI

Scrisoare trimisa de Emil Cioran, de la Paris, catre Constantin Noica, publicata initial în “Nouvelle Revue Française” – 1 august 1957, la aproape un an de la revolta maghiara anti-sovietica.

Nascut dincolo de Carpati, nu puteati sa cunoasteti jandarmul ungur, groaza copilariei mele transilvane. Atunci cînd zaream unul, eram cuprins de panica si o rupeam la fuga: era strainul, dusmanul. Din cauza lui îi detestam pe toti ungurii cu o patima într-adevar maghiara. Asta înseamna ca ma interesau. Apoi, circumstantele schimbîndu-se, nu mai aveam motive sa-i urasc. Mult timp înca, nu puteam totusi sa-mi imaginez un opresor fara sa le evoc defectele si avantajele.

Cine se revolta, cine se rascoala? Rareori sclavul, dar apropape întotdeauna asupritorul devenit sclav. Ungurii cunosc îndeaproape tirania, fiindca au practicat-o cu o competenta incomparabila: minoritatile vechii monarhii ar putea sa depuna marturie în acest sens. Pentru ca au stiut atît de bine, în trecutul lor, sa joace rolul stapînilor, ei erau acum mai putin dispusi decît oricare alta natiune din Europa centrala sa suporte sclavia; daca au prins gustul de a comanda, cum de n-ar avea ei gustul libertatii? Avînd puternice traditii de persecutari, prin mecanismul de aservire si de intoleranta, ei tocmai s-au ridicat contra unui regim care seamana mult cu cel rezervat de ei însisi altor popoare.

Dar noi, draga prietene, neavînd pîna acum sansa de a fi opresori, nu o puteam avea nici pe cea de a fi revoltati. Privati de aceasta dubla fericire, noi ne purtam cinstit lanturile si as avea rautatea sa neg virtutile discretiei noastre, nobletea servitutii noastre, recunoscînd totusi ca excesele modestiei noastre ne împing catre nelinistitoare extreme: prea multa întelepciune da peste margini; este atît de lipsita de masura ca nu ma lasa uneori sa ma descurajez.

Invidiez, va marturisesc, aroganta vecinilor nostri (fara ea, ar fi luat ei armele?), le invidiez pîna si limba, cît a fost ea de feroce, de o frumusete care n-are nimic omenesc, cu sonoritati din alta lume, puternica si coroziva, potrivita rugaciunii, racnetelor si bocetelor, iesita din infern pentru a-i perpetua atmosfera. Desi nu-i cunosc decît înjuraturile, nu ma plictisesc ascultînd-o, ma încînta si ma îngheata, ma las ispitit de farmecul sau si de groaza sa, de toate aceste cuvinte pline de nectar si de ceanura, atît de adaptate nevoilor unor agonii; în ungureste ar trebui sa-ti dai duhul ori sa renunti a mai muri.

Desigur, îi urasc din ce în ce mai putin pe vechii mei stapîni. Daca ne gîndim bine, chiar în timpurile lor de glorie, ei au fost întotdeauna singuri în mijlocul Europei, izolati în mîndria si regretele lor, fara afinitati profunde cu celelalte natiuni. Dupa cîteva incursiuni în Occident, unde au putut sa-si manifeste si sa-si cheltuiasca salbaticia lor primara, au revenit, cuceritori degenerati ori sedentari, pe malurile Dunarii, pentru a cînta si a se plînge, pentru a-si folosi instinctele. Exista la acesti mongoli rafinati o melancolie facuta din cruzime potolita, careia nu-i vom gasi echivalent în alta parte: am zice ca este sîngele care s-a apucat sa viseze despre el însusi. Si care, la sfîrsit, s-a prefacut, în melodie.

Apropiati de esenta lor, desi atinsi, ba chiar marcati de civilizatie, constienti ca descind dintr-o hoarda fara pereche, pecetluiti de o îngîmfare în acelasi timp profunda si teatrala, care le da o alura mai mult romantica decît tragica, ei nu puteau sa esueze în misiunea care le revenea în lumea moderna: sa reabiliteze sovinismul, introducînd în el destul fast si fatalitate pentru a-l face pitoresc în ochii observatorului plictisit.

Sînt cu atît mai înclinat sa le recunosc meritul, cu cît, datorita lor, mi-a fost dat sa încerc cea mai rea dintre umilinte: aceea de a te naste serb, precum si acele “dureri ale rusinii”, cele mai greu de suportat dintre toate, dupa spusele unui moralist. N-ati resimtit, oare, si dumneavoastra voluptatea pe care o poti obtine dintr-un efort de obiectivitate fata de cei care te-au batjocorit, care te-au scuipat, te-au maltratat, mai ales atunci cînd le împartasesti în taina viciile si mizeriile? Sa nu trageti de aici concluzia ca doresc sa fiu avansat la rangul de maghiar. Departe de mine o asemenea trufie: îmi cunosc limitele si înteleg sa le respect. Pe de alta parte, le cunosc si pe cele ale vecinei noastre, si e de ajuns ca entuziasmul meu sa scada, chiar si cu un grad, ca sa nu mai am nici o vanitate din onoarea pe care mi-a facut-o persecutîndu-ma.

Popoarele, chiar mai mult decît indivizii, ne inspira sentimente contradictorii; le iubim si le detestam în acelasi timp; obiecte ale atasamentului si aversiunii, nu merita sa facem pentru ele o pasiune definita. Partialitatea dumneavoasta, fata de cei din Occident, carora nu le distingeti în mod clar defectele, este efectul distantei: eroare de optica sau nostalgie a inaccesibilului. Nu distingeti cu atît mai mult lacunele societatii burgheze, va banuiesc chiar de o anumita îngaduinta fata de ea. Faptul ca de departe aveti o imagine ireala este firesc; pentru ca o cunosc de aproape, datoria mea este sa lupt împotriva iluziilor pe care le-ati putea întretine în privinta ei. Nu ca mi-ar displacea în mod absolut – stiti slabiciunea mea pentru oribil -, dar risipa de nesimtire pe care o cere, pentru a fi suporata, depaseste cu mult resursele mele de cinism. E putin spus ca nedreptatile sînt aici din belsug; ea este într-adevar chintesenta justitiei.

http://sitadeasa.wordpress.com/2006/11/23/emil-cioran-despre-unguri-si-romani/